Posts Tagged ‘familie’

DESPRE LIBERTATE

Eu am trecut peste pasiunea mea. Am trecut , cu condiţia ca nu vom mai comunica vreodată cu el. Pasiunile astea creează şi ele dependenţe, la fel ca drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc. Atunci când intri în joc , ai impresia că va fi doar puţin. O singură doză, un singur pahar, o singură miză, dar jocul te absoarbe , te scurge de energie, de bani, de puteri, de abilitatea de a analiza lucrurile si a lua decizii corecte.

Unica soluţie, ca si in cazul oricarei dependente, e să renunţi definitiv, să eviti orice contact, orice ispită.  Gandurile mele sunt nemotivat de siropoase, probabil. Orice om care nu a trecut vreodata printr-o dependenţă va interpreta banalitatea  situaţiei cu mult umor. Cei care au trecut prin dependenţa de orice fel, înţeleg că e vorba de nişte procese chimice, ireversibile.

Sunt oameni, situaţii, acţiuni care te pot aduce în stări psihologice deosebit de plăcute. Stări pe care vrei să le trăieşti dinnou. Stări care se asociază peste un timp cu ceea ce ţi le provoacă. E extraordinar de greu să le înlocuieşti cu ceva nou şi aproape imposibil să le înlocuieşti cu ceva vechi.

Dacă sunt suficient de deşteaptă , peste maximum o lună va trebui să încep a dansa. E un vis mai vechi. O altă pasiune care ar putea eclipsa o pasiune veche deja 🙂

Prietena mea a ales altă cale. Trăieşte un vis frumos alături de un bărbat aproape ideal pentru moment. Şi cred că are la fel de multă dreptate ca şi mine. Suntem poligami la urma urmei.

Dar nu e dragoste nici în cazul ei, nici în cazul meu. Tot mai mult încep a mă convinge că dragostea e ceva care se dezvoltă în timp. Se dezvoltă din pasiune, atracţie sexuală, compatibilitatea psihologică şi intelectuală. Sunt atât de multe detalii din care se construieşte dragostea…Peste un timp, adesea înţelegi că „nu ai despre ce să te fuţi”(ideea nu-mi aparţine).

Eu i-am spus soţului despre pasiunea mea.Demult. Înainte să scriu postul anterior.I-am cerut sfatul. Eram curioasă dacă nu trecuse şi el prin stări similare. La urma urmei monogamia e mai degrabă educată de societate ,decât fiziologică. Şi el ar putea analiza cel mai bine cauzele stării mele.

M-a surprins răspunsul lui. A spus că merită să încerc. Să-i dau o şansă noii pasiuni.  În ochii lui era pe cât de multă durere , pe atât de multă sinceritate.

De atunci evităm subiectul. Nu cred că voi reveni vreodată la tema asta. Indiferent de ce se va întâmpla în viaţa mea. E imposibil să înţelegi ,logic, că eşti bărbatul ideal pentru soţia ta şi totuşi ea mai are pe cineva în cap. Dar e posibil, orice aţi spune.

Totuşi această discuţie incomodă ma ajutat să mai descopăr ceva în EL , în mine şi în evoluţia dragostei noastre. El este , totuşi, atât de puternic. Eu sunt atât de îndrăgostită  de el şi , uneori, mi-i atât de frică să-l pierd. Cu toate astea, într-un moment, ambii am învăţat să ne oferim libertate. Chiar dacă doare , libertatea e o condiţie pentru evoluţia armonioasă a unei relaţii şi a celui mai suprem sentiment.

Advertisements

back to work

Back to work

Am absentat aici pentru că sunt prea prezentă în altă parte 🙂 La noul loc de muncă. Sunt deja 4 luni de când lucrez într-o companie nouă, mare. Fac exact ceea ce-mi doream să fac şi am, din nou, un salariu decent 😉

Am pus mari speranţe în revenirea mea la serviciu şi multe dintre ele s-au adeverit. Am scăpat de cele 5-6 kg în plus, mi-am reinnoit garderoba, port dinnou tocuri şi îmi reuşeşte totul foarte bine pe plan profesional. Nu ştiu cum o fi la unii, dar eu am un apetit sexual enorm atunci cand mă simt frumoasă şi am reuşite pe plan professional J În prima săptămână chiar începusem să am emoţii la gândul ce-ar putea ieşi din toată “energia asta pozitivă”, înconjurată de atâta admiraţie masculină  : ))…după o pauză de peste doi ani.

În următoarea săptămână m-am convins că din cel puţin 200 de bărbaţi super disponibili care mă înconjoară nu e nici unul care să mă atragă măcar puţin. O fi vârsta, ori poate într-adevăr prea puţini bărbaţi adevăraţi în jur. În fine, ceea la ce nu mă aşteptam deloc, e că noul loc de muncă  o să-mi consolideze opinia despre faptul că sunt o norocoasă. E deosebit de placut să realizezi , după 10 ani că ai făcut alegerea corectă. Şi dacă ar fi să mai aleg acum o dată, tot pe el l-aş alege. Deosebită senzaţie…

Tot aici am înţeles cât de important e sa nu mai fii singură la vârsta mea. Experienţa, nivelul la care ajungi la un moment dat îţi aduce foarte multe neplăceri, stres, negativism, concurenţă, bârfe, invidie ură, de la care te poţi adăposti doar în sânul unei femilii iubitoare. După o zi din astea, foarte complicată , care se încheie adesea după miezul nopţii, ai nevoie de multă înţelegere şi de… sex cu multă, multă pasiune şi dragoste.

Dincolo de toate trebuie să recunosc că o femeie casnică e, fără îndoială,o amantă mai bună decât o carieristă. Sexul cu mintea limpede şi odihnită e indubitabil mai bun decât atuci când îţi fulgeră prin minte idei despre dead-linuri, iar oboseala te face adesea să optezi pentru poziţia care necesită cel mai puţin efort şi timp. Deci iluziile despre faptul că pot fi super erou s-au spulberat. Salariul bun, reuşitele pe plan professional şi grija mai mare de aspectul fizic au redus considerabil din mâncarea caldă şi sexul de calitate.

Cu toate astea mă simt împlinită şi fericită.

Bărbaţii cu iniţiativă.Există?

 “Am fost într-un restaurant superb care se află la în cel mai înalt loc din oraş, şi i-am facut cadou o husă foarte originala pentru telefon..pentru ca, ţi-am spus şi-a luat I -phone nou şi ele se deteriorează repede fără de husă şi-apoi am mers la el acasă şi …a fost extraordinar”..îmi povestea W entuziasmată despre ultima dintre pasiunile ei.

-El ce a facut pentru tine? Intervin eu cu intrebarea asta neclara şi aere de expert în căsnicie fericita…

Explic: W ştie să organizeze frumos orice eveniment, orice zi, orice secundă. E greu să te plictiseşti alături de ea. Întotdeauna îşi invită iubiţii în locuri noi, interesante, le face cadouri utile fara motiv, afla despre toate pasiunile lor ca să ştie cum să-I şocheze cu surprize neobişnuite. Şi le face pe toate din plăcere…în nici un caz pentru a face relaţia mai de lungă durată.

-Deci…ce a facut el pentru tine? El unde te-a invitat? Care a fost ultimul cadou pe care l-ai primit de la el? Te-a surprins cumva? Măcar ceva din ce aţi trăit voi a fost din iniţiativa lui?

Ştiu raspunsul şi totuşi insist. Da, uite eu am bzâcul ăsta de “priţesă nerealizată” că bărbaţii sunt cei care trebuie să lupte pentru o femeie, să o cucerească, să sacrifice ceva, să-l facă pe dracu în patru dar să-ţi demonstreze că tu eşti cea mai cea mai şi că e gata să facă orice pentru tine. Şi nu trebuie să-l rogi, să-l provoci, să te cerţi cu el să-l dai cu nasul în buchetele , biletele la teatru şi certificatele cadou ale vecinelor. Trebuie să-şi dea singur seama….Ca doar e atât de simplu. A trecut perioada luptelor cu zmeii şi a duelurilor, acum e nevoie doar să te gânseşti la femeia iubită şi să deschizi Internetul unde sunt oferte peste oferte.

W ştie că vrea să se simtă bine, şi dacă ar fi aşteptat un bărbat cu iniţiativă,  nu ar fi trăit nici jumătate dintre experienţele ei. Experienţa ei, care e ceva mai bogată decât a mea, spune că bărbaţi cu iniţiaivă nu prea există. Există , în schim bărbaţi care acceptă uşor iniţiative străine şi sunt în stare să plătească cel puţin partea lor.

Unicul bărbat cu iniţiativă pe care l-am întâlnit e al Danielei-cea mai tânără şi probabil cea mai frumoasă dintre prietenele mele. Un italian simpatic, aparent de vreo 40 de ani. Danielei îi place să povestească despre locurile în care merge cu iubitul ei şi despre cadourile extraordinare pe care i le face din iniţiativă proprie. Dar nu ştiu cât e de sinceră Daniela, pentru că 3 ani în urmă când locuia cu tăticu ştia foarte bine să spună „vreau”, „vreau acum” şi „ vreau imediat”. Şi asta mă face să cred că iubitul super inventiv al Danielei e inspirat oarecum de dorinţele, asupra cărora,Daniela nu oboseşte să insiste.

Bărbatul meu, nu e nici el unul cu iniţiativă în acest sens. Acceptă orice propunere de a mea în 2-3 săptămâni, pentru că eu nu am învăţat s-o fac cu cap. Eu îi reproşez că nu-i trece prin cap să mai ieşim uneori undeva. El aşteaptă să uit cearta ,după care vine cu faţa asta misterioasă care nu poate ascunde nimic, şi se face că nu are să-mi comunice nimic, apoi încearcă stângaci să-şi copie comportamentul obişnuit şi în final nu rezistă şi spune: Am cumpărat bilete la spectacolul acela care îţi place….adică am de gând să le cumpăr mîine dacă vrei şi nu ţi-ai făcut alte planuri…Apoi se uită atent la mine şi habar n-am ce vede, dar spune: Uite tu iar crezi că eu  decid să mergem undeva doar pentru că mi-ai reproşat. Da mie îmi place să petrecem timpul împreună. Apoi facem sex şi râdem de comportamentul nostru haios.

Lucrurile ar fi mult mai simple dacă aş cumpăra eu biletele…dar vezi dragă Doamne eu nu sunt bărbat. Sunt femeie şi vreau curtată, cucerită, …distrată nu pentru că nu mă descurc s-o fac singură, dar pentru că îmi place mai mult când o face el.

Noi femeile ne-am descurca mult mai bine să fim bărbaţi, a spus W şi eu sunt de acord cu ea.

 

 

Cu dragoste II

Nu, eu asta nu am sa fac niciodată. Am afirmat eu sigură în ceea ce spun, cu o mimică care exprima dezgust, dispreţ şi orgoliu….într-o discuţie banală cu prietenele, despre sexul anal. Eram sigură că nu aveam să fac niciodată ceva care i-ar fi plăcut doar lui, mai mult care era să-mi provoace disconfort, poate durere chiar şi, în plus, putea fi periculos pentru sănătatea mea. În linii mari aveam dreptate. În sex am făcut întotdeauna doar ceea ce-mi place. Fără de sacrificii. Ceea ce nu aveam de unde şti este că sexul anal a devenit, cu timpul, una dintre fanteziile mele sexuale. Ştii momentele astea când faci sex deja de 5 minute şi îţi pare că acuş- acuş…totul e perfect, e nevoie doar să-şi dea seama singur să-ţi atingă sânul drept, ori să-ţi şoptească ceva romantic, ori poate vulgar, ori să-ţi sărute colţul gurii, ori să încetinească mişcările, să schimbe ritmul, să apese mai tare şi ideea asta devine obsesivă, şi de întorci aşa să-i fie comod, şi-i ghidezi mişcările şi dacă nu face tocmai ceea la ce te gândeşti, halal de orgasmul pe care l-ai avut . Uite, în cazul meu, ideea asta fixă, obsesivă, începuse la un moment dat să fie legată strict de sexul anal. În timp ce facem dragoste, era suficient să închid ochii, să-mi imaginez penisul lui penetrându-mi anusul şi Voila! Plăcerea nu se lăsa aşteptată. Problema e că imaginaţia nu te ţine sătul mult timp. Şi în ajutor au venit degetele lui. Mai întâi cele mai mici, apoi câte două. Penetrarea dublă,este, în general, o plăcere incomparabilă. Ideea devenea tot mai obsesivă, dar sincer, îmi părea ireal, ca un penis ca al lui să poată încăpea în anusul meu. Serios, până la sarcină, aveam uneori probleme şi cu sexul vaginal. Întotdeauna aveam nevoie de preludii îndelungate şi mişcări mai mult decât lente la început. Care sex anal?! LUI, însă începuseră să-i sclipească ochii la ideea mea. A cumpărat şi bile anale …pentru antrenamente :)…(personal nu le-am putut descoperi farmecul până la moment). Ca etapă importantă de antrenament, le recunosc , totuşi, meritul. Prima data a fost cu foarte mult lubrifiant, după cel mai excitant masaj posibil cu ulei frumos mirositor. Masajul tălpilor şi al feselor cu întrerupere pentru cunilingus cred că a avut cel mai bun efect. Oricum prima dată l-am acceptat pe jumătate. Chiar aşa, acompaniat de degetele care i se jucau cu clitorisul ,am avut un orgasm extraordinar. Dar , recunosc, şi un mic disconfort a doua zi. A doua oara l-am primit cu uşile deschise. A fost doar plăcere. Şi m-am convins că orgasmul anal e mult, mult mai puternic decât cel vaginal şi e sigur sută la sută. Da, poţi întâlni probleme la intrare, dar dacă e acolo deja, fără să fi întâlnit probleme(durere) pe drum, va fi plăcut fără îndoială! Momentul care se însuşeşte cel mai greu, când e vorba de sexul anal, este să te relaxezi. Dacă în sexul vaginal, pentru plăcere e nevoie de mişcări, forţă, energie. Aici trebuie să-ţi relaxezi fiecare muşchiuleţ şi să primeşti, DOAR să primeşti plăcere. Anume din acest motiv cea mai bună poziţie este întinsă pe burtă. Ei scriu că doggie-style e mai binevenită. Eu, însă mă îndoiesc că te poţi relaxa la fel de bine când stai în genunchi, coate sau palme. Eu nu prea pot. Spre dezamăgirea mea este aproape imposibil să faci sex anal agresiv. Mişcările prea accelerate îţi fac muşchii să se încordeze involuntar şi asta poate, în cel mai bun caz, provoca durere. Dar sexul anal dureros, te poate costa o intervenţie chirurgicală foarte neplăcută. În fine, sexual anal e unul foarte romantic, foarte relaxant, foarte plăcut, fără consecinţe(dacă e fără de durere) şi cu cele mai puternice orgasme pe care le-am simţit vreodată.

Dilemă

De ce n-am scris? Pentru că eram  într-o stare despre care nici nu vreau şi nici nu pot scrie şi ma preocupă într-atât de mult încât nu mă pot concentra să scriu despre altceva.  Acum că am clarificat lucrurile…

Mai ţineţi minte întrebarea despre priorităţi, la care toată lumea începe să enumere cu familia, prietenii, apoi cariera urmată de alte mărunţişuri.

Păi uite că lucrurile sunt mult mai complicate decât par atunci când faci teste psihologice.

Dilema mea e una prin care trec mai toate femeile care au lucrat până la concediul de maternitate.  Îmi vine să plâng, să urlu şi să mă rup în patru de dorul priorităţii numărul trei. Vreau la lucru din suflet. Raţiunea e cea care mă ţine acasă , alături de copilul prea mic pentru grădiniţă. Şi nici n-aş suporta să iubească şi să fie educat de o bonă. Sunt egoistă şi posesivă când e vorba de familie. E un sentiment nou şi straniu când în favoarea familiei lucrează raţiunea, iar dorinţa asta sălbatică, nestăpânită se leagă oarecum de carieră.

Dilema LUI este că primeşte un salariu bun de la o companie în cadrul căreia se simte rău. Ceea ce face contravine principiilor lui, felului său de a fi. Trebuie  pe alocuri să mintă şi asta îl macină, îl chinuie îi provoacă insomnii.  Ceea ce i-ar plăcea să facă cu adevărat , iar aduce un venit mai mic. Aproape insuficient. Totuşi are des tentative de a mă convinge că pentru el e mai important să aibă un job care-i place , decât unul din care să câştige bine.  Mie îmi pare egoist.

Înţeleg perfect că face un sacrificiu.Şi probabil punctul său de vedere şi-ar găsi lesne susţinere în scrierile marilor filozofi, în operele romancirerilor, în visele romanticilor şi chiar în psalmi. Din acelaşi punct de vedere eu probabil par egoistă şi materialistă.

El exemplifică cu profesori şi medici , care îşi fac sincer meseria, cu dragoste, pentru salarii mizere.

Eu, însă, simt un protest profund faţă de toată bunătatea, adevărul şi idealurile romancierilor. Poate din motiv că nu am întâlnit niciodată pe viu medicul ori profesorul despre care îmi povesteşte.

Înainte să mă cunoască pe mine alegea între a devein medic ori arhiolog. Eu l-am convins că e important să câştigi bani. Nu am avut niciodată dubii –cariera ţine de raţiune, nu de suflet şi că un bărbat atât de deştept ca el trebuie neapărat să câştige mulţi bani.

Azi am impresia că am luptat ani la rând cu esenţa lui. Se pare că el niciodată nu s-a visat bogat.

Remediu împotriva gripei şi a îndoielilor

Arăt oribil. De câteva zile am cearcăne sub ochi, părul nepieptănat, sunt slăbită, mă doare fiecare por, am febră mare, beau cu duiumul medicamente care îmi fac corpul să miroase urât, respingător. Port mască. Am înhăţat ceva contagios şi cu toate eforturile posibile , trece mai greu decât credeam.

Toată durerea, boala şi neputinţa asta mi-a amintit de două lucruri. Trebuie să încep să am grijă şi de sănătatea mea, nu doar de sănătatea copilului şi….  mi-a mai amintit de primul nostru an…:)

Eram de foarte puţin timp împreună. Nu ne văzusem de vreo două zile pentru că stăteam cu febră în pat. I-am interzis categoric să mă viziteze pentru că nu puteam admite să mă vadă bolnavă, urâtă, ne epilată, neparfumată, mucoasă şi contagioasă.

A venit cam în jumătate de oră după ce mi-a dat de înţeles că l-am convins.  Din cauza laringitei puternice nu am putut decât să mă uit supărată la el şi să-mi ascund corpul integral sub plapuma groasă.

El s-a aşezat pe podea, lângă patul meu privindu-mă zâmbitor. Îmi spunea  că sunt frumoasă că mă iubeşte. Iar eu nu mă puteam gândi decât la pijamaua mea veche, urâtă si decolorată, la faptul că nu mi-am scos sprâncenele şi că miros urât.

Mi-a făcut ceai, mi-a dat medicamentele, m-a dus în braţe la baie. A venit mai aproape de pat să-mi sărute mâinile. Mi-a masat tălpile şi spatele cu oţet. M-a impus să-mi clătesc gâtul cu un amestec da sare, sodă de mâncare şi iod.

Noaptea a rămas să doarmă jos, lângă patul meu. Că doar nu-l puteam primi lângă corpul meu neîngrijit şi contagios. Nu aveam habar cât va dura relaţia asta. De ce să mă ţină minte urâtă? I-am propus, bineînţeles, să meargă în odaia vecină. Dar a refuzat. A dormit lângă pisoiul meu siamez.

Dimineaţa a deschis larg geamurile să intre aer şi soare. Mi-a pregătit micul dejun şi n-am mai putut rezista am făcut dragoste. Până după masă mă simţeam mai bine ca niciodată, trecuse şi febra şi durerile de gât. Seara chiar am ieşit la plimbare.

Acestea sunt două zile de care îmi amintesc foarte des. Mai ales atunci când mă supără cu ceva. Zilele în care mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că m-am îndrăgostit anume de el şi că…. sexul, categoric, nu e doar pentru plăcere.

Azi dimineaţă m-am trezit de la faptul că îşi sorbea cafeaua  pe podea lângă partea mea de pat. Mi-a ferit masca, m-a sărutat..

Eu am vrut să-ţi spun că ţi-am pregătit aici un termos cu ceai şi nişte pâine prăjită cu ou.

Trebuie să fug la serviciu. Întârzii deja.

Eşti frumoasă. Eu te iubesk mai tare.

Nu se poate!

NU SE POATE! Asta aude copilul meu cel mai des. Heh, vârsta.  Nu se poate să bage degetele în priză, să guste obiecte găsite pe jos, să rupă flori, să muşte pisica, să coboare singur scările, să plângă când îl las singur….Şi dacă stau să mă gândesc, nimic din ceea ce vrea să încerce ,nu se poate. Puiuţul, nu se lasă însă cu una cu două, e insistent, e şiret şi  până la urmă  încearcă ceea ce vrea. Aşa îşi manifestă personalitatea şi dragostea pentru libertate.  Nu crede în nimic altceva decât în propriile dorinţe…

Iar eu, ca un părinte adevărat aştept nerăbdătoare să vină o dată momentul în care să înveţe să mă asculte. Voi vă mai aduceţi aminte momentul în care aţi început a renunţa la propriile dorinţe şi aţi ales să credeţi în ceea ce vă spuneau alţii? Momentul în care aţi renunţat să mai puneţi întrebări? Momentul în care aţi început să respectaţi reguli? Momentul în care dintr-o piatră colţuroasă, v-au şlefuit până la o formă exactă, cu care să fie uşor de lucrat ulterior?

Familia e cea mai inofensivă treaptă în calea de transformare a unui individ în membru al societăţii. Toate interdicţiile din prima treaptă sunt pentru a vă proteja viaţa, sănătatea, mediul în care locuiţi şi nervii firavi ai părinţilor.

Apoi urmează prima instituţie, pe care nu degeaba o urăsc toţi copiii. Cui îi pasă că tu nu poţi dormi ziua, ori că nu poţi bea lapte fiert, ori mânca griş. Sau oricare altă mâncare fără de gust. Trebuie să faci tot ce ţi se spune pentru că aşa trebuie! Îşi aduce aminte cineva un răspuns mai detaliat la întrebările de atunci? Şi totuşi aţi crezut, v-aţi conformat.

Apoi urmează şcoala. Rari au foat acei profesori care ne-au putut explica cum anume ne va ajuta informaţia pe care ne-o explică, de ce avem nevoie de ea, de ce trebuie să-i ascultăm în loc să ne ocupăm cu lucruri mult mai plăcute ca jocurile în cuvinte, ascultatul muzicii, visatul cu ochii dschişi. Cel mai popular argument este : dacă nu asculţi primeşti 2. 2 e cifra de care învaţă să se teamă toţi. Şi mult mai târziu îşi dau seama singuri că prostia e cea de care trebuie să-ţi fie frică.

E greu să explici copiilor aşa ca să te înţeleagă, spun uneori pedagogii. Sigur că e greu. în clasele primare mulţi dintre ei sunt încă personalităţi cu caractere şi viziuni diferite. Dar cui ii pasă? In loc să încerci să găseşti o cale de comunicare diferită cu fiecare dintre ei, le impui reguli egale, le ştirbeşti din individualitate şi în cîţiva ani îi poţi modela ca pe nişte bucaţi din lut.

Vouă vi s-a explicat vreodată de ce nu puteţi avea mai mult de doi cercei în urechi, ori veni cu şuviţe colorate în păr, ori machia, ori purta unghii lungi, ori cercel în nas? Care e, de fapt, problema? De ce exprimarea individualităţii are efectul de sare în ochi? Pentru că maturii sunt atât de şlefuiţi de viaţa socială, încât creierii refuză să proceseze informaţie nouă. E mult mai simplu să construieşti un puzzle din forme exacte. Der ce să depui efort în plus, când poţi modela forma cum îţi place?

Dar imaginaţi-vă cât de banali sunteţi dragi profesori de literatură şi psihologie,care, la ore, vorbiţi atât de frumos despre individualitate, despre creaţie, despre libertate, iar în pauză până şi o culoare mai aprinsă a manichiurii vă poate provoca scurt circuit în creier.

Ajunşi la facultate, conflictele dintre generaţii sunt aproape reduse la zero. Nu vă mai puneţi întrebări existenţiale şi nici nu îndrăzniţi să-i sâcâiţi pe alţii cu întrebări din astea. Sunteţi maturi, şlefuiţi bine, înţelepţi. Ajuns la vârsta asta lutul modelat începe a se usca, a se întări. Acum sunteţi pregătiţi să priviţi cu ironie şi dispreţ tot ce e diferit de voi. Gata să izolaţi şi să ucideţi tot ce nu vă seamănă. Andrei e atât de gras că se cutremură podeaua când intră în auditoriu, Olga nu-şi depilează picioarele, Daniela e înaltă şi slăbănoagă, Roman are accent rural, Corina e curvă de asta are note bune, Veronica învîaţă totul pederost, de fapt, e proastă.

Ata e etapa la care se fac ultimile schimbări, aproape cosmetice. Lumea învaţă să se epileze, să se spele, să slăbească, să vorbească cu accent correct, să fie arogantă şi să nu-I pese de alţii. Felicitări, Sunteţi membru al societăţii!  Toate ideile cu care aţi luptat atâţia ani, s-au transformat în convigerile voastre personale. Convingeri pentru care sunteţi gata să luptaţi.

Da , bineînţeles, noi suntem deştepţi, conştientizăm că lumea ar trebui să fie mai bună, că trebuie să schimbăm  mentalitatea, gândirea.  Problema e că habar nu avem cum să facem asta. S-ar putea să ştie, însă,  copiii noştri,care la fiecare încercare de a face ceva diferit vor auzi neapărat : NU SE POATE!

Încă o şansă pentru sărbătorile de iarnă.

Cel mai bun leac impotriva depresiei este , totuşi, sexul. Şi…când nu ajută sexul, înseamnă că trebuie mai mult sex. Sexul cu multa dragoste, discuţii calde în pauze mici de ciocolată, îmbrăcaţi eu în ciorapi calzi de lână cu imprimeuri de Crăciun şi El cu o căciulă alb-roşie care i se potriveşte perfect, indiferent de ce partea corpului o agaţă.

Sex pe pernele împrăştiate haotic pe podea, lângă căminul în care trosnesc lemne şi care emana lumina asta perfecta, romantică şi caldă;  Multă ciocolată, două căni de Glintwein, pot crea o atmosferă ideală de Crăciun.

Crăciunul din acest an, a fost mai degrabă o pastila împotriva depresiei,decât o sărbătoare tradiţională. Un remediu pentru a aduce mai degrabă, lumină în creieri, decât în suflet. În schimb fără nevoia de a petrece toată ziua la bucătărie şi fără oaspeţi gălăgioşi.

Duminică m-am trezit liniştită, odihnita, dar cu trei perechi de ochi holbaţi la mine în semn de reproş: „Încă nu avem brad!”. Speram să găsesc măcar un strop de înţelegere în ochii cei mai sus poziţionaţi. E nebunie curată să-ţi pui brad viu într-o casă cu pisică şi copil mic. Este puţin probabil ca bradul să rămână vertical cel puţin o zi, în plus ne alegem cu boluri sparte ace în toate covoarele, lacrimi şi învinuiri reciproce: Puiuţul pe pisica şi pisica pe puiuţ. Da’ parcă ai cui explica. Când e vorba de sărbătorile de iarnă eu sunt unicul om matur în casă. Am cedat deci în faţa naivităţii puerile. Avem brad viu.

Am condiţionat, însă, moftul lor, cu mofturile mele. O zi întreagă de plimbări prin magazine. Daca stau să mă gândesc bine, asta e partea mea preferată a sărbătorilor de iarnă. Ador să aleg cadouri, să le împachetez singură şi să le aranjez sub brad. Deocamdată sunt 15 cutii. Mai dau câteva telefoane să văd dacă  mai vine cineva.

Masa de Revelion o voi face cât mai modest posibil, să nu fiu nevoită să arunc mai mult de jumătate, cum am făcut anul trecut. Cred că renunţ definitiv la salate exotice, în favoarea câtorva salate tradiţionale,testate de timp. O să încerc, totuşi să fac singură prăjitura mea preferată şi câteva accente originale , care să distingă masa de Revelion de celelalte.

Sper să întâlnim noul an într-o atmosferă caldă, să fie o sărbătoare de suflet. Dar dacă nu ne iese, nu văd nici o problemă. În Moldova, sărbătorile de iarnă, întotdeauna mai au o şansă.

 

 

 

 

Depresie postnatală

Am tot evitat să scriu aici un detaliu personal, din frica de a transcrie note de plictiseală şi rutină. Ziceam că mi-am făcut un locuşor pozitiv, care să mă relaxeze. În care să încapă doar mometele bune.

Dar lucrurile bune suna fals , atunci când eviţi să vorbeşti şi despre cele rele. În tăcere poate încapea mai multă minciună decât în fraze aranjate iscusit.

Iar eu, spre ruşinea mea, nu am învăţat să mint nici până la vârsta asta.

Detaliul despre care evitam să scriu, este depresia de care nu pot să scap. Dacă stau să mă gândesc logic ,iar asta îmi iese cel mai bine în scris,…în jurul meu se întâmplă lucruri foarte bune, minunate. Este foarte multă lume bună care mă respectă şi mă iubeşte. Iar eu primesc tot mai puţină plăcere din asta.

Postările pe blog au rol de terapie. Un pic de efort intelectual pentru 30-60 minute pe zi. Atât doarme copilul meu, cu care am decis să stau acasă, în concediul de maternitate.

Atunci când scriu, toate se aranjează la locul lor, şi e mult mai simplu să-mi aleg argumente. E mult mai simplu să văd clar realitatea.

În restul timpului, în mintea mea e o luptă continuă între sentimente opuse şi confuze.

Doi ani în urmă lucram înr-un birou, în care şi-ar fi dorit să ajungă mulţi din domeniul meu. Aveam un salariu foarte bun. Lucram alături de persoane foarte interesante şi profesioniste. Am luat şi câteva premii importante pentru ceea ce am realizat. În fiecare dimineaţă aveam suficient timp, dorinţă şi motive să petrec 30 de minute în faţa oglinzii. Mă simţeam frumoasă şi puternică, dar vroiam altceva.

Aşa frumoasă, încrezută şi puternică mă uitam cu un fel de invidie la mamele cu copii. Îmi curgeau involuntar lacrimi, ori de câte ori mă privea un copil mic. Mă scotea din sărite soţul care se uita lung la femei însărcinate şi mame cu copii, mă irita grija lui exagerată faţă de ele. În fine am înţeles ambii că vrem un copil.

Acum avem unul, frumos ca un înger, foarte deştept şi dulce. Se pare că e ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Dar dinnou nu sunt mulţumită. Sunt obosită fizic . Şi nu am timp pentru lucru intelectual, nici măcar pentru cititul revistelor. Mi-i dor de lucru, de serile târzii petrecute cu prietenii la un pahar de vermut, de pantofii pe tocuri, de complimente, de rezultate, de aprecieri…mi-i foarte dor de mine.

Şi totodată mi-i ruşine că nu pot fi pur şi simplu mulţumită de ceea ce am. Că nu pot spune un mulţumesc sincer pentru toate lucrurile bune care mi se întâmplă, că nu pot primi plăcere de la viaţă. Nimic nu e îndeajuns de bine. Nimic din ceea ce am obţinut nu mi-a adus plăcerea pe care o aşteptam . E un fel de frigiditate şi asta…probabil. Unii nu ştiu să primească plăcere din sex, eu nu ştiu să primesc plăcere de la viaţă.

Am devenit foarte geloasă, posesivă şi negativistă. Am devenit mai prudentă în relaţii, nu mai sunt atât de deschisă, n-am chef să fac cuiva bine, cum obişnuiam. N-am încredere în oameni. Şi ce e mai grav îmi pierd încrederea în EL. Logic pot conştientiza toate greşalile şi problemele mele psihologice, ştiu motivele şi chiar le pot da denmiri ştiinţifice, dar nu am soluţii.

Postarea unui articol negativist şi plictisitor e tot o greşală. Dar poate aranjate aşa, gândurile mele au şansa să-şi găsească soluţii pe o perioadă mai lungă.



…O sărbătoare copilărească din care nu vrei să creşti…

Îl cunosc deja de atâta timp, atâtea revelioane petrecute împreună…şi niciodată nu am ştiut ce să-i pun sub brad. Anul acesta nu e o excepţie… În anii de până la căsătorie alegeam cadouri care să-l şocheze. I-am dăruit un ceas care m-a costat ceva mai mult de un salariu lunar, parfumuri scumpe, care îmi plăceau mie, o vacanţă în munţi, pe care a trebuit s-o amânăm în ultimul moment, haine , care LUI i se păreau extravagante.

Apoi a venit o perioadă mare de timp în care trebuia să economisim. Am economisit pentru vacanţa de vară, apoi am economist pentru că urma să facem nunta, apoi am economisit foarte mult pentru că vroiam să trecem cât mai repede în casa noastră. Şi în toată perioada asta am încercat să ne facem cadouri utile. Obiecte de care aveam, într-adevăr foarte mare nevoie. cizme, cursuri auto,covor pentru salon, perne, perfectarea urgentă a actelor expirate. Anul trecut în general nu ne-am mai dăruit nimic.

Am avut casa plină de oaspeţi de revelion, un brad mare şi frumos, sub care erau cadouri originale pentru fiecare dintre cei prezenţi la masă. Nu ne-au ajuns bani şi timp doar pentru un fleac, un mărunţiş-cadou de Crăciun pentru persoana iubită.

Bineînţeles ca lucrurile nu arătau chiar aşa dramatic cum le descriu eu. Ne-am înţeles din timp să ne nu complicăm cu cadouri şi am trecut uşor peste asta..Mda, tare mare prostie. Să nu faceţi niciodată aşa.

Sărbătorile de iarnă sunt, poate unicele zile în care vrei să crezi în poveste. În care aştepţi o minune, în care te simţi măcar un pic copil şi în care vrei să vezi ce ai meritat de la Moşu. Niciodată nu eşti prea mare pentru Crăciun. Nu poţi creşte din această sărbătoare.

Şi e , probabil, incorect să faci cadouri care să-ţi evidenţieze talentul şi personalitatea, care îţi plac ţie mai mult decât LUI, ori de care oricum are neapărat nevoie. Sunt alte 364 de zile în an în care poţi cumpăra lucruri utile. Cadourile de Crăciun trebuie să fie fleacurile alea scumpe la care el visează şi pe tine te umflă râsul cât sunt de inutile, banale şi copilăreşti. De acord e greu să înţelegi cum anume i-ar prinde bine unui bărbat de aproape 30 un cuţit ca cel a lui Indiana Jones, colecţia cărţilor despre Harry-Potter , ori X-box, ori culmea- volan din acelea cu care se şofează în faţa ecranului TV, or parfumul pe care îl poartă toţi flăcăii trendy de 18 ani, ori alt notebook pentru că cel pe care l-a cumpărat doi ani în urmă e vechi deja, ori portmoneu straniu în care nu încap bani, ori maiou cu Che Guevara , ori DVD-uri cu filme despre spioni, pe care le-a privit de zeci de ori, ori maşini de lux în miniatura…

Inutile lucruri pentru gospodărie. Atât de prosteşti că, probabil o să-ţi fie ruşine să te lauzi cuiva cu darul pe care i l-ai făcut, şi o să faci ochii pătraţi la cât de mult poate costa o dodie. Dar anume acesta este cadoul ideal de Crăciun. Cel la care visează de mult timp, dar ştie că e cam straniu, cam scump, cam ar putea să te deranjeze pe tine şi de asta nu îndrăzneşte să şi-l cumpere.Dar anume acest cadou te va ajuta să descoperi fericire de copil pe faţa unui bărbat în toată firea.

Deci anul acesta am hotărât să economisesc pe cadourile pentru oaspeţi, pentru că cel mai iubit şi mai scump bărbat din lume trebuie să găsească dimineaţa sub brad o cutie pe care moşul a pregătit-o special pentru EL. Pentru că merită,pentru că e cel mai fidel şi responsabil soţ din lume, pentru că e foarte sexy, pentru că are grijă de mine şi copilul lui, pentru că ştie să mă facă fericită, pentru că alături de el mă simt protejată şi în siguranţă, pentru că a putut să-mi rabde toate mofturile şi isteriile pe care i le-am făcut anul acesta, pentru că e foarte fierbinte în pat, pentru că face în locul meu tot ce nu reuşesc şi niciodată nu-mi reproşează asta, pentru că ştie să pregătească dejunul atât de gustos, pentru că se gândeşte în primul rând la mine , pentru că miroase atât de frumos, pentru că ştie să cedeze, şi pentru că pe EL îl iubesc cel mai mult.

Acum că am pus lucrurile la punct, mi-a mai rămas să decid un singur mărunţiş – ce să-i pun în cutia de sub brad?

Cât de mult contează banii într-o relaţie?

Există o idee din astea general acceptate, că nu ai dreptul moral să-ţi faci familie până nu câştigi mulţi bani, până nu ai apartament, maşină, statut social. Banalitate din seria: Nu ai voie să iubeşti până nu termini şcoala, să faci copii până nu ai casă proprie, să mori până nu ti-ai asigurat viaţa.

Bărbaţii se pare că s-au împărţit în două categorii: Cei care acuză şi cei care se pot folosi de femei visătoare la prinţi bogaţi.

De ce visează atât de hapsân femeile?

  1. Ei bine, un motiv ar putea fi poveştile din copilărie. În poveşti,  pentru a fi ideal masculin,  e suficient să fii prinţ pe cal alb, cu tată rege, castel, împărăţie şi alte atribute indispensabile unui prinţ veritabil.
  2. Un alt motiv este, probabil, faptul că femeile se îndrăgostesc, mai degrabă de reflecţia lor în ochii bărbatului, decât de bărbatul în sine. Cadourile scumpe au efectul complimentelor bune. Adică eu sunt atât de bună, încât el face tocmai asta pentru mine.
  3. Un motiv prostesc, dar real este lauda. Femeile pur şi simplu vor să se simtă bine în faţa prietenelor. Vor ca toate fetele să vorbească despre trofeul pe care a pus EA mâna.
  4. Dorinţa de a fi admirată. Un bărbat bogat îi poate asigura ţinute la modă, cosmetică scumpă, abonamente la fitness, maşină de lux, bijuterii lucioase şi alte fleacuri care vor trezi invidia altor femei şi admiraţia bărbaţilor din prima categorie.
  5. Banii înseamnă Putere. Putere financiară. Iar puterea e calitatea pe care femeile o adoră la bărbaţi.

Mda, asta face parte din realitate. Dar este şi o altă parte a realităţii:

  1. Dacă alegi o fată care a reuşit să depăşească vârsta poveştilor, s-ar putea s-o faci să uite de prinţi.
  2. Darurile pot fi importante, însă o femeie va aprecia, mai degrabă străduinţa, efortul, sacrificiul făcut de bărbat, decât costul obiectului. Ceea ce înseamnă că un trandafir de la un bărbat cu venit de 100USD lunar poate avea acelaşi efect ca un inel cu diamant de la un bărbat cu 1000USD lunar.
  3. Pe asta care vrea să se laude, o scoţi automat din listă pentru că tu vrei să te simţi bărbat, nu trofeu.
  4. Dorinţa de a fi admirată i-o poţi potoli şi singur.
  5. Puterea financiară, nu e unica putere accesibilă  bărbaţilor. Fii puternic moral şi ea va aprecia asta.

Un bărbat fără de bani nu respinge prin sărăcie, ci mai degrabă prin umilinţă, prin impotenţă, prin invidie. Nu contează cât câştigi, atâta timp cât eşti sigur de forţele tale, ai demnitate, nu te plângi, eşti stăpân pe situaţie, te simţi împlinit, ai scopuri şi suficientă dorinţă şi energie pentru a ţi le realiza.

Cineva m-a întrebat dacă aş putea vorbi la fel de simplu despre importanţa banilor într-o relaţie dacă aş avea un soţ şomer.

Sincer, eu nu ştiu. Ştiu însă că aş aprecia mult mai mult un bărbat care lucrează hamal, decât unul care stă acasă şi nu depune suficient efort pentru a-şi găsi ceva de lucru. Indiferenţa, iresponsabilitatea, slăbiciunea – sunt lucruri care deranjează mult mai mult decât lipsa banilor.

Adesea ne aducem aminte primii noştri ani împreună. Eram foarte tineri. Nu aveam nici loc de muncă şi nici măcar vreo idee clară de perspectivă. Trăiam fiecare cu părinţii lui, în diferite colţuri ale oraşului şi foarte des trebuia să alegem dacă dăm banii de buzunar pe drum ori prezervative.

Abia după trei ani ne-am permis să mergem, pentru prima data,  împreună, la mare – la Zatoka, iar peste 4 ani deja în Antalya, intr-un hotel cu 5 stele. Azi avem casa noastră proprie. Salarii decente. Şi suntem la fel de îndrăgostiţi ca şi atunci când nu aveam nimic.

Dor

Cum se întâmplă că noi, femeile, avem nevoie să schimbăm bărbatul de lângă noi? Paradoxul e că ne îndrăgostim de un fumător microbist. Care n-are habar de modă şi stil, îşi cumpără blugi noi doar când se rup cei vechi şi îi combină cu absolut tot ce are în dulap, urăşte să meargă la cumpărături şi nu se pricepe să ne facă cadouri.Iar după,  vrem alături un nefumător căruia îi place teatrul, îmbrăcat la patru ace, care nu uită de nici o aniversare şi ne face exact cadoul la care am visat noaptea trecută.

 Puţine dintre noi vor recunoaşte că fac asta. Dar e suficient să ne uităm la prietenii nostri din adolescenţă, la colegii de liceu. Dacă au puţină burtă, cămaşă clasică, cravată şi pantofi lustruiţi, sunt căsătoriţi, cu siguranţă.

Avem cu toate talent la acest capitol şi îl putem ascunde reuşit  în grija faţă de iubiţii noştri. Pentru că îi iubim enorm nu îi mai lăsăm să meargă singuri la cumpărături, mergem să-i ajutăm să-şi aleagă ceva mai bun. Le umplem agenda cu fel de fel de aniversări săptămânale, cu evenimente mondene până nu mai rămâne nimic din El, până se transformă în NOI. Ne place să controlăm situaţia. Decidem în locul lor. Nu le lăsăm suficient spaţiu de manevrare şi apoi ne plictisim. Ne plictisim pentru că nouă ne plac suprizele. Dar de unde surprize dacă noi facem agenda?

Soţul meu a lăsat fumatul 3 ani în urmă, la insistenţa mea. Iar azi,… azi mi s-a făcut un dor nebun de fum de ţigară.

Concurenţa mâinii drepte

Am Început sa scriu despre sex cu vreo 3 ani înainte s-o fac prima oara. Scriam la un ziar, în Chişinău şi mă inspiram din cărţi, din Internet şi din propri-am imaginaţie. Niciodată nu am aflat cât de citite ori utile erau articolele mele. Mă consolam cu faptul că erau redactate de oameni maturi, experimentaţi şi prin urmare nu aveau sa ma lase s-o dau în bară. Dupa vreo doi ani de creaţie mă consideram expert în domeniu, iluzie care mi-a rămas pentru mulţi ani înainte….

În articole am fost întotdeauna degajată, încrezută. În viaţa reală, e adevarat aveam uneori complexe legate de fizicul meu, dar , în linii mari, mă consideram o amantă ideală cu atâta teorie în cap…

Iluziile s-au spulberat abia dupa vreo 8 ani, deja căsătorită fiind. Barbatul despre care ştiam absolut totul şi căruia, în opinia mea, îi provocam plăceri nepământene-Masturba. Masturba şi atunci când eu îl aşpteptam fierbinte în pat. Adică mâna lui dreaptă  parea oarecum mai atractiva decât tot arsenalul cu care eram dotata de la natura plus tanga, sutien push-up, colanţi şi alte accesorii sexy.

Teoretic ştiam că masturbează. Şi în creierii mei aburiţi de teorie erau multe explicaţii logice. Şi eu, în articolele mele întotdeauna i-am dat drept la viaţă Masturbării. Mai mult, vorbisem despre asta cu bărbatul viselor mele, nu a ascuns niciodată că masturbează. Reproş pe care l-am primit drept în frunte şi aşa şocată fiind de fenomenul  cu care m-am ciocnit pentru prima data live. Şi atunci eu, cea mai liberală fiinţă din lume, fără tabuuri legate de sex, m-am transformat imediat într-o isterică care cumula reuşit toate calitaţile de la rubrica *de evitat  din articolele mele.

Logica şi experienţa mea teoretică îi dădea dreptate LUI, dar asta nu a fost un obstacol în calea mea spre disperare. Orgoliul asta feminin a ucis într-o secundă toată teoria şi logica. Atunci am înţeles cum şi de ce femeile se comportă greşit în situaţii extreme. Eram întruchiparea tuturor disperatelor pe seama cărora ironizam , cu atâta poftă, în texte despre sex.

Am început să mă îmbrac dezgustator de provocator cerşind noi priviri masculine, i-am verificat poşta , telefoanele, bileţelele din buzunare şi nu am obţinut nimic nou. El are acelaşi. Ma iubea la fel de mult. Oarecum incomodat de descoperirea mea pe care el vroia s-o păstreze, pe cât era posibil, intimă. Iar eu umilita de felul în care am început să mă port şi de asemenarea perfectă cu personajele, care conform teoriilor mele, în final îşi vor pierde iubitul.

Surpriza cea mare este ca nici asta nu s-a adeverit. Nu mi-am pierdut iubitul şi ştiu sigur ca nu o să-l pierd, pentru că mă iubeşte. A renunţat la multîndrăgita lui pasiune.Teoretic ştiu că e greşit. Sufleteşte mă simt mai bine aşa .

Eu am interpretat gestul lui ca pe o înşelăciune. O frază cheie dintr-un dosar X pe care trebuia să-l descoper până la capăt. Dar, EU eram de fapt dosarul pe caretrebuia sa-l descoper. Un dosar pe coperta căruia scria despre o persoană încrezută, liberală, fără tabuuri, o amantă ideală. În interior am descoperit, însă, complexe, frustrări, frică, gelozie. Într-un cuvânt calităţi pe care le au majoritatea femeilor.  Întotdeauna mai avem de învăţat incă foarte multe lucruri despre sex.

Concluzia pe care mi-am făcut-o este să nu mai caut soluţii în experienţe străine. Soluţiile cele mai bune pentru mine sunt în mintea şi sufletul meu. Şi nicidecum în articolele unei puştoace care nu a făcut niciodată sex !

Putere bărbătească

Bărbaţii pe care îi iubeam cel mai mult în copilărie erau tata şi unchiul meu. Ei au fost primii care mi-au spus că sunt frumoasă, mi-au spus că mă iubesc şi m-au protejat atunci când am avut nevoie. Ei mi-au creat inconştient standarde masculine. Ceea ce am înţeles eu, cu mintea mea de copil…e că un bărbat trebuie să fie puternic. Şi fizic şi moral.

Tata, de regulă, îmi arăta cu degetul unde aleg greşit.  Îmi aduc aminte cum, prima dată în viaţa mea, a venit un băiat să-i ceară voie să mergem la discotecă. Aveam 12 ani. Tata ia spus: vezi, să ai grijă de ea. La care el a răspuns: Sigur, e în mâini bune. Prietenul meu e cel mai puternic din sat…(Aici a dat-o în bară, tipul) Tata m-a lăsat să ies cu el pe 2 ore şi mi-a spus că e ultima oară când ies cu ăsta. „Data viitoare îţi dau voie să ieşi numai cu cel mai puternic, să ştiu că nu ţi se întâmplă nimic”.

Unchiul meu, pur si simplu le mai dădea câte o palmă ori câte un şut în fund, la cei aleşi greşit.

Pe unul dintre cei care trecuseră testul în două etape… l-am lăsat pentru că l-am văzut plângând. Îi murise câinele, lovit de maşină, chiar în faţa mea. Trist, tragic, chiar. În mod normal cred ca avea să fiu cutremurată de o asemenea privelişte. Dar inima mea nu a fost atinsă deloc. L-am văzut plângând şi m-am blocat. Era pentru prima oară când am văzut un bărbat plângând. După asta nu am mai reuşit să mă uit la el cu aceeaşi admiraţie şi respect. Lacrimile lui mi-au aprins în creier un bec de alertă: E prea slab….

Cu doar două  luni înainte mă plimbam îndrăgostită, pe plajă, cu acelaşi tip. Întâmplător ne-am întâlnit cu fosta lui iubită. Iubită care îi dăduse papucii. Acum , însă, l-a rugat să-i împrumute maioul să poată înota, pentru că şi-a uitat costumul de baie. El mi-a dat drumul de mână. A urmat-o într-un loc mai dosit de ochii lumii unde ,frumoasa, şi-a scos hainele şi a rămas goală în faţa lui.  Au vorbit un pic. Apoi noi doi am aşteptat-o să înoate. A ieşit din apă,  i-a aruncat maioul ud şi a plecat. Mă întreb de ce nu mi s-a aprins, atunci, nimic?!  Habar n-am. Nu învăţasem nici o boabă, din ceea ce înseamnă, de fapt, putere; Din ceea ce vroiau să mă înveţe bărbaţii din anturajul meu.

Întrebarea despre puterea bărbătească mi-a apărut încă de foarte multe ori. Mi-a luat timp să înţeleg că sunt mai puternici bărbaţii care găsesc compromisuri şi nu cei care sar la bătaie, cei care iartă şi nu cei care se răzbună, cei care sunt devotaţi unei singure femei şi nu cei care le au cu zecile, cei care cedează şi nu cei care îţi impun părerea, cei care reuşesc să răspundă cu bine la tot răul care li se face, cei care se simt bine, fericiţi în pielea lor indiferent de statut social, putere financiară, experienţă sexuală şi lungime a penisului. Cei care niciodată nu dau vina pe nimeni şi pe nimic. Ei sunt unicii responsabili de viaţa lor. Şi de asta ştiu întotdeauna ce vor şi ce trebuie să facă ca să obţină ceea ce vor. Ei iubesc cu adevărat şi sunt întotdeauna sinceri, pentru că nu au ce ascunde. Ştiu să-şi recunoască vina şi să-şi ceară iertare…  

Din fericire, soţul meu e un bărbat puternic. Dar uneori are nevoie să fie slab. A plâns de câteva ori în braţele mele, în momente foarte complicate pentru el. Şi mi-a dat voie să-l mângâi ca pe un copil, să-l consolez şi să-l ajut. M-am simţit bine, după. Ştiu sigur că eu sunt unica femeie în braţele căreia se poate simţi slab, atunci când are nevoie.

Când te înşel …atentez la dragoste ori la orgoliu?

 Eram în anul doi de facultate, la o lecţie foarte plictisitoare, când una dintre prietenele mele mi-a povestit în detalii cum o înşelase iubitul. Un zăpăcit străin venit aici la studii o înşelase pe ea –moldoveancă frumoasă, de 175cm, super stilată, îngrijită, cu capital serios în spate, cu tată influent …şi alte mărunţişuri care pot atrage zăpăciţii. O înşelase cu una de-a lor, urât de tot …mai multe luni la rând, cu complimente, cu mesaje ..pe care n-a avut cap să le şteargă, cu flori şi sex.

După ce am ascultat atent întâmplarea aşteptam deznodământul cu papucii, dar nu n-a fost să fie. Peste un an a primit inelul de logodnă şi încă peste unul s-a măritat. Nu puteam înţelege de ce l-a iertat? Ea care are şi fizic, şi minte, şi bani, şi libertate, şi timp. Ştii care a fost răspunsul? Înşelarea nu e motiv de despărţire, toţi bărbaţii înşeală. El mă iubeşte. (şoc)

Peste un timp am făcut cunoştinţă cu tipul, care în realitate nu părea aşa zăpăcit, ca în ştirile fierbinţi ale prietenei mele. Era simpatic, tandru şi – cel puţin vizual, o iubea.

Oricum nu puteam înţelege în ce loc anume şi-a băgat orgoliul. Cum e posibil să ierţi pe cineva care te înşeală, care te minte. Mai mult nu puteam înţelege de ce două persoane trebuie să fie împreună, dacă au nevoie să se înşele uneori.

Cinci ani mai târziu la o sărbătoare de familie, cu rude apropiate şi mai puţin, când bărbaţii au adormit duşi, iar femeilor li s-a dezlegat limba, a început o altă discuţie pe aceeaşi temă. Între femei ameţite, e suficient să înceapă una, ş-apoi nu se mai pot opri. Toate câte erau acolo aveau cel puţin o istorie cu tema: „Cum m-a înşelat al meu”. Povesteau cu poftă, cu zâmbetul pe buze, cu glume, cu personaje reale din satul lor. Cu răzbunări dure.(ardei iute pe penis în timpul blow-jobului, e până acum – preferata mea. LOL) Şi parcă le era mai mare pofta să povestească decât să asculte. M-am simţit oarecum  ruptă din context, un fel de handicapat social – eu n-aveam ce povesti. Mai mult m-a împins păcatul să zic că eu n-aş ierta. Ceea ce era crimă pentru mine, era, de fapt, normă socială pentru restul.

Astăzi. M-a păzit Dumnezeu să nu fiu, ori cel puţin să nu ştiu şi să nu simt că am fost înşelată, minţită de cel mai important om din viaţa mea. Dar am avut experienţe diferite. Situaţii în care mi-am putut da seama clar de ce au nevoie oamenii să înşele, să mintă. Am înţeles cât de slabi pot fi oamenii şi cât de tare pot iubi în acelaşi timp. Că înşelarea nu e neapărat o trădare. Că vina, uneori o poartă ambii şi că întotdeauna este cale de întoarcere.

Cred , în continuare că mie nu mi se poate întâmpla asta. Aşa îmi place să cred şi aşa mă simt mai bine. Dacă s-ar întâmpla, totuşi? Cred că l-aşi ierta…

Femeia între “mamă” şi “târfă”

La vârsta de 14 ani am fost, pentru prima dată, implicată într-o relaţie mai de durată.9 luni de experimente şi experienţă în ceea ce mi se părea atunci dragoste. Un fel de dragoste în regim de atenţie şi prudenţă maximă. Iubeam libertatea cu mult mai mult decât iubirea în sine. Probabil Această dorinţă de a fi liberă amestecată cu o educaţie sexuală în stil ortodox, rural m-a determinat să nu vreau să fac sex până aproape de 20 de ani. Şi aici ma simt obligată să explic legătura dintre libertate şi abstitenţă. În satele moldoveneşti, cu oameni simpli, direcţi şi curioşi- sexul nu rămâne, decât foarte rar, o taină. Prin urmare,înainte să te dumereşti bine ce ai făcut şi ce ai simţit, dacă ai simţit în general..te pomeneşti cu doar două variante posibile de desfăşurare a propriului destin. Ori te mariţi, ori eşti curvă.

Aşa mi-au spus părinţii şi aşa mi-a confirmat iubitul. El era cu 3-4 ani mai mare şi mergea uneori la curve pentru că nu vroia să mă transforme nici în soţie şi nici în curvă, dar…. avea nevoie de sex, băiatul. Am acceptat asta ca ceva firesc , inevitabil. Tot de la el am aflat că curvele sunt femeile cu care faci sex pe la spate, unicile care fac sex oral(era un termen mai vulgar bineînţeles), şi culmea….din cauza că fac asta, la petrecerile moldoveneşti unde toată lumea bea dintr-un pahar, lor li se dă pahar separat. La curve se poate duce oricine şi oricând, indiferent dacă ele acceptă ori nu. Despre ele se poate vorbi foarte urât în public, de starea lor de curvă se pot folosi mai mulţi bărbaţi odată. Mai mult, barbaţilor necăsătoriţi asta nu le ştirbeşte nicidecum din imagine, iar când sunt afectate cuplurile căsătorite tot ea, curva, are de suferit dacă iubitul soţ se încurcă cu vreo una la beţie.

Cu vârsta am înţeles toată urâţenia şi banalitatea ecestei mentalităţi. Şi mult timp speram că lucrurile păreau aşa urâte de la “înălţimea” vârstei mele şi a celor care mă înconjurau. Prima mea experienţă sexuală a fost într-atât de reuşită, încât toate teoriile de mai sus s-au spulberat în primele secunde de plăcere. Dragostea şi dorinţa m-au ajutat să pot fi vulgară, sălbatică … Am avut norocul să dau peste un barbat de trebă, ce mai…Un bărbat care, până în prezent, îşi poate transforma soţia conservativă într-o desfrânată fără tabuuri.

Zic că am avut norocul pentru că ştiu… multe dintre noi nu-l au. Femei iubite cu adevarat recunosc adesea la o cafea ori un pahar de martini , între fete, ca au fost înşelate. Bărbaţi care îşi iubesc soţiile şi chiar sunt geloşi din motive prosteşti, se pot lăuda la bere, între bărbaţi, cu experienţe sexuale “extraconjugale”.Şi problema de cele mai multe ori, e doar în atitudinea asta infantilă despre sex.

Îmi pare atât de rău când în spatele unei cariere frumoase, după volanul Mercedesului, în interiorul celui mai nou medel de costum Hugo boss, ori chair Ionel, legat cu o cravată, reuşit combinată de către soţie, umplut de muşchi în valoare de 1000 de dolari pe an… în spatele unei perechi de ochi albaştri şi un penis de toată frumuseţea, se ascunde un băieţaş de 15-16 ani care încearcă disperat să scindeze femeia între mamă şi tărfă. Băieţandru, care nu se poate debarasa de opinia sa infantilă despre sex şi de aceea se joacă cu soţia de-a va-ţi ascunselea, dea baieţelul şotios care, pentru satisfacţia sexuală are nevoie să se ascundă în veceu, în grajd, în tufiş, să nu-l ştie ai casei…

Asta dragii mei flăcăi de la 18 la 58, se numeşte EGOISM. Femeia de lângă voi are nevoie de sex în aceeşi măsură. Mai mult, se poate descurca de minune în roluri atât de diferite. Aşa că ori fiţi bărbaţi şi descoperiţi târfa de lângă voi, ori lăudaţi-vă în continuare cu sfinţenia soţiilor cât timp ele vor visa disperate să fie “curve” cu altcineva.

%d bloggers like this: