Posts Tagged ‘psihologie’

Concurenţa mâinii drepte

Am Început sa scriu despre sex cu vreo 3 ani înainte s-o fac prima oara. Scriam la un ziar, în Chişinău şi mă inspiram din cărţi, din Internet şi din propri-am imaginaţie. Niciodată nu am aflat cât de citite ori utile erau articolele mele. Mă consolam cu faptul că erau redactate de oameni maturi, experimentaţi şi prin urmare nu aveau sa ma lase s-o dau în bară. Dupa vreo doi ani de creaţie mă consideram expert în domeniu, iluzie care mi-a rămas pentru mulţi ani înainte….

În articole am fost întotdeauna degajată, încrezută. În viaţa reală, e adevarat aveam uneori complexe legate de fizicul meu, dar , în linii mari, mă consideram o amantă ideală cu atâta teorie în cap…

Iluziile s-au spulberat abia dupa vreo 8 ani, deja căsătorită fiind. Barbatul despre care ştiam absolut totul şi căruia, în opinia mea, îi provocam plăceri nepământene-Masturba. Masturba şi atunci când eu îl aşpteptam fierbinte în pat. Adică mâna lui dreaptă  parea oarecum mai atractiva decât tot arsenalul cu care eram dotata de la natura plus tanga, sutien push-up, colanţi şi alte accesorii sexy.

Teoretic ştiam că masturbează. Şi în creierii mei aburiţi de teorie erau multe explicaţii logice. Şi eu, în articolele mele întotdeauna i-am dat drept la viaţă Masturbării. Mai mult, vorbisem despre asta cu bărbatul viselor mele, nu a ascuns niciodată că masturbează. Reproş pe care l-am primit drept în frunte şi aşa şocată fiind de fenomenul  cu care m-am ciocnit pentru prima data live. Şi atunci eu, cea mai liberală fiinţă din lume, fără tabuuri legate de sex, m-am transformat imediat într-o isterică care cumula reuşit toate calitaţile de la rubrica *de evitat  din articolele mele.

Logica şi experienţa mea teoretică îi dădea dreptate LUI, dar asta nu a fost un obstacol în calea mea spre disperare. Orgoliul asta feminin a ucis într-o secundă toată teoria şi logica. Atunci am înţeles cum şi de ce femeile se comportă greşit în situaţii extreme. Eram întruchiparea tuturor disperatelor pe seama cărora ironizam , cu atâta poftă, în texte despre sex.

Am început să mă îmbrac dezgustator de provocator cerşind noi priviri masculine, i-am verificat poşta , telefoanele, bileţelele din buzunare şi nu am obţinut nimic nou. El are acelaşi. Ma iubea la fel de mult. Oarecum incomodat de descoperirea mea pe care el vroia s-o păstreze, pe cât era posibil, intimă. Iar eu umilita de felul în care am început să mă port şi de asemenarea perfectă cu personajele, care conform teoriilor mele, în final îşi vor pierde iubitul.

Surpriza cea mare este ca nici asta nu s-a adeverit. Nu mi-am pierdut iubitul şi ştiu sigur ca nu o să-l pierd, pentru că mă iubeşte. A renunţat la multîndrăgita lui pasiune.Teoretic ştiu că e greşit. Sufleteşte mă simt mai bine aşa .

Eu am interpretat gestul lui ca pe o înşelăciune. O frază cheie dintr-un dosar X pe care trebuia să-l descoper până la capăt. Dar, EU eram de fapt dosarul pe caretrebuia sa-l descoper. Un dosar pe coperta căruia scria despre o persoană încrezută, liberală, fără tabuuri, o amantă ideală. În interior am descoperit, însă, complexe, frustrări, frică, gelozie. Într-un cuvânt calităţi pe care le au majoritatea femeilor.  Întotdeauna mai avem de învăţat incă foarte multe lucruri despre sex.

Concluzia pe care mi-am făcut-o este să nu mai caut soluţii în experienţe străine. Soluţiile cele mai bune pentru mine sunt în mintea şi sufletul meu. Şi nicidecum în articolele unei puştoace care nu a făcut niciodată sex !

Advertisements

Poveste….de dragoste.

„Şi au trăit ferici până la adânci bătrâneţe”….Aşa se încheie majoritatea poveştilor cu prinţi şi prinţese şi cam asta sugerează mai toate filmele de dragoste. Cum e să trăieşti fericit până la adânci bătrâneţe…însă, ţine de imaginaţia fiecăruia dintre noi.

Fiecare generaţie este educată de o serie de cărţi de poveşti, romane, emisiuni TV, filme, declaraţii revoluţionare care, în final, ne creează aceleaşi valori, aceeaşi atitudine, acelaşi comportament. Şi poate avem noi impresia că suntem super originali când începem o relaţie nouă, dar până la urmă cu toţii aşteptam şi facem aceleaşi lucruri. Aceleaşi gesturi ne fac inima să bată mai repede, ne emoţionează. Avem în minte aproximativ acelaşi număr de paşi pe care trebuie să-i facem până la primul sărut, ori până la primul contact sexual. Ştim exact ce să facem, cum să facem şi care va fi reacţia celuilalt la acţiunile noastre. Poveştile ne simplifică viaţa.  Există, însă o mică problemă. Poveştile se încheie prea devreme. Marea lor majoritate se încheie cu nunta; mai nou, cu primul sărut….Poate este o aluzie fină că…. dragostea o fi ea o poveste, dar nu şi după căsătorie ..:))

Dincolo de glume, însă, există persoane care nu-şi pot crea o fericire cât de cât durabilă în cuplu. Viaţa are sens şi culoare doar în perioada asta de flirt, urmată de primul sărut, prima noapte de dragoste şi pasiune, decizia de a rămâne împreună şi…. gata. Aici ar fi trebuit să pornească titrele, dar în locul lor vine o perioadă de plictis insuportabil. Rutină.

Problema e că ne imaginăm diferit continuarea poveştii. Unii o văd plină de evenimente, cu flori, cu declaraţii de dragoste, cu sex pe masa de la bucătărie, în baie , cu blow-job pe scara blocului, cu ieşiri la întâlniri romantice. În timp ce alţii, se văd în continuarea poveştii, relaxaţi, în faţa televizorului; cu dejun, prânz şi cină pregătite întotdeauna acasă, la bucătărie de o singură persoană, fără evenimente neaşteptate care ar putea ştirbi din linişte şi stabilitate.

Unora dintre noi, în general, nu le ajunge imaginaţie pentru continuare. O iau de fiecare dată de la capăt şi ajung …până unde au învăţat pe de rost.

Bineînţeles că fiecare dintre aceste desfăşurări ale poveştilor noastre au dreptul la viaţă. Problema apare atunci când ele nu coincid. Atunci când realizăm că suntem personaje din poveşti diferite. Atunci. Unii dintre noi îşi caută poveşti paralele, alţii suferă încercând să aranjeze disperat fiecare personaj la locul lui, dar nu pot renunţa la propria lor poveste.

Nouă ni să părea că suntem din aceeaşi operă, până am început să ne împiedicăm de detalii. Am conştientizat ambii că suntem oameni diferiţi, fiecare cu povestea lui. Am realizat că nu ne putem citi gândurile. Aşa că am renunţat la poveştile vechi. Nu a fost simplu. Le-am ars de-a lungul anilor în certuri, în discuţii, în supărări, în dragoste. Şi am început să creăm împreună. O poveste nouă-nouţă. O poveste în care să fie loc destul pentru amândoi.

Nu e uşor să creezi o poveste nouă. E nevoie de inspiraţie, imaginaţie, muncă, efort. E nevoie de foarte multe discuţii şi sinceritate. Dacă se întâmplă să avem un partener cu mai puţină inspiraţie, ori cu prea multe zile fără de muză, sugerează-i idei, scrie în locul lui. Nu se întâmplă decât foarte rar să-ţi ghicească gândurile. Aşa că vorbiţi. Discutaţi. Împărtăşiţi-vă ideile. Învaţă-l cum să te facă fericită. Povestea trebuie redactată cu atenţie de fiecare dintre autori. Să nu rămână lucruri neclare, ori neplăcute în ea. Şi trebuie povestită…povestită de zeci, sute şi chiar mii de ori. Pentru ca să poată savura fiecare din rolul pe care şi la creat şi-l poate trăi. Pentru ca să nu uităm vreodată povestea. Şi pentru ca să devină povestea populară, să fie un exemplu şi pentru cei fără de imaginaţie.

Despre metamorfoză…

Ştii cum m-a cucerit EL? Mi-a spus ca mă iubeşte. Atât de sincer cum n-am mai văzut niciodată, nici până atunci, nici după, nici în filme şi nici în cărţi. Derutată fiind de faptul că m-a surprins, încercam să găsesc o fisură, un defect, o scăpare pentru ca să nu încep să sărut un bărbat cu care, ce-i drept purtaserăm câteva discuţii până atunci, dar niciodată despre dragoste.   N-am reuşit….Şi privirea, şi buzele, şi mâinile, şi poziţia corpului, toate spuneau un singur lucru : mă iubeşte. Îi puteam simţi bine fierbinţeala corpului chiar la mai bine de doi paşi distanţă între noi. A fost pentru prima dată când am făcut ceva fără să mă gândesc din timp şi pentru prima dată când am mers împotriva creierului meu.

În următoarea lună şi ceva am trăit o stare de extaz şi şoc din care încercam, în continuare să găsesc ieşirea. Apoi am renunţat. Nu era nici o ieşire din relaţia asta, am rămas blocată în ea. Sortită fericirii şi plăcerii. El nu a încercat niciodată să-mi demonstreze că mă iubeşte, ori că e mai bun decât restul, niciodată nu a vrut să pară altfel decât era într-adevăr. Se bucura sincer, zâmbea sincer, vorbea sincer…exact ca un copil. De aceea nu am putut să nu-l cred când a spus că sunt cea mai frumoasă femeie din lume, că am cei mai frumoşi sâni, că părul meu miroase a pin şi ăsta a devenit mirosul lui preferat, că ameţeşte un pic, ori de câte ori mă vede după o singură noapte petrecută în paturi diferite, că ştie sigur că mă vrea alături de el pentru tot restul vieţii…

Nu pot rezista nici acum privirii lui – încrezută, puternică, care începe să mă dezbrace îndată cum mă vede şi nu pentru a-şi stinge focul pasiunii, ci pentru a-l aprinde în mine la fel de puternic. Mă dezbrăca cu privirea ca un cercetător în faţa celei mai importante descoperiri din viaţa lui. Dornic şi nerăbdător să vadă o minune şi în acelaşi timp atent şi tandru parcă îngrijorat că m-ar putea sparge ca pe un bol de cristal.

Apoi îmi săruta palmele, buzele, fruntea…şi când eram goală de tot în faţa lui începea să-mi sărute degetele de la picioare, câte pe unul, apoi tălpile….cu săruturi mici şi dese se ridica până la genunchi  la coapse…îmi săruta foarte senzual labiile, burta, sânii de mai multe ori,…. până ajungea să mă sărute din nou în frunte, şi în final ochii de 6 ori, pentru că asta e cifra noastră norocoasă J Şi ăsta nici măcar nu era preludiu, era un fel de verificare, cum îi spunea el, să vadă dacă toate sunt la locul lor. O da, uitasem de aluniţa de pe coapsă, pe care EL a botezat-o în numele lui, ca un adevărat Columb al corpului meu. Cu ea obişnuia să vorbească, s-o ia la întrebări despre mine, uneori în şoaptă, să nu-i aud.

Uneori înainte, alteori, dacă eram prea înfierbântaţi, după ce făceam dragoste, se aşeza în faţa mea şi îmi spunea cât de frumoasă sunt. Nu ştiu dacă este ceva care poate excita mai mult o femeie decât convingerea că e frumoasă. Atât de frumoasă, încât poate scoate din minţi un bărbat puternic….şi o luam de la capăt.

Şi iată-ne noi doi după 9 ani. Cam aşa cum am fost. Poate un pic mai frumoşi, mai cu cariere, mai cu bani, mai cu casa noastră, mai cu multe probleme, griji şi responsabilităţi dar aceeaşi. Şi totuşi privirea asta mă dezbracă mult mai rar acum. Mă dezbracă mai des mâinile, cu toate că nu aş putea nega pasiunea. Aluniţa mea de pe coapsă şi-a găsit alternativă, cu feed-back real. Care, chiar dacă poartă alt nume, trebuie să recunosc, îi seamănă mai mult LUI.

Am avut mai multe momente de criză, de depresie de dor. Momente în care dacă reuşeam să-l descopăr pe El de altădată într-un altul, zău ca avea să-mi fie greu să mă abţin. Dar nu a fost să fie. Am avut de toate: şi admiraţie, şi cereri în căsătorie, şi propuneri indecente în mijloc de stradă, şi declaraţii de dragoste…dar toate astea nu sunt decât o copie proastă a ceea ce am avut eu, un kitsch sentimental-nimic mai mult.    

O fi trecut dragostea noastră la altă etapă, parcă aşa explică lumea când se mai duce din intensitatea dorinţei. Întrebarea mea este: unde se duce? În fantezii, rămâne îngheţată în amintiri frumoase, ori caută o altă destinaţie, nedescoperită încă….

%d bloggers like this: